Un orăşel prin furtună

Astăzi s-a derulat prima activitate din cadrul Cenaclului NonFormal de Literatură. s-au prezentat diferite lucrări, unele pline de umor, altele de romantism sau realism, însă toate cu mesaj puternic. Cenaclul continuă şi duminică (31 octombrie), ora 13,30, la Centrul de Tineret ASIRYS, însă de această dată sunt invitaţi elevii din clasele V-VIII din Târgu Frumos şi zona limitrofă. Până atunci vă invităm să lecturaţi una din creaţiile Adinei Chircea (organizator al evenimentului alături de Dana Dănescu).

Era o după-amiază obişnuită de vară. Stând ghemuită în fotoliu, priveam oraşul de la fereastra camerei mele aşezate la al doilea etaj al unui bloc cenuşiu dintr-un cartier construit în centrul oraşului. Eram fascinată de jarul asfinţitului ce învăluia tot văzduhul într-o lumină roşiatică; aşteptam ca şi puţinii trecători care se mişcau obosiţi înspre casă să-şi ridice măcar o clipă privirea, să vadă şi altceva decât cenuşiul trotuarelor dintr-un oraş ce părea pustiu într-un moment în care concediul şi interminabila vacanţă de vară îi alungase pe cei mai mulţi spre locuri mult mai atrăgătoare.

În timp ce prin mintea mea treceau aceste gânduri, am observat cum cartierul meu gri devine deodată şi mai întunecat, iar când mi-am înălţat privirea, am înţeles; văpaia asfinţitului era ameninţată parcă de o întreagă oştire de balauri furioşi, ce îmi aminteau de poveştile pe care mi le citea mama în serile geroase de iarnă. Dorind să-mi adeverească temerile, norii-balauri şi-au chemat în ajutor vântul puternic; însă m-am gândit că şi ploaia este de folos pământului, măcar oamenii au prins puţină viaţă, se uită spre cer, se îndreaptă mai grăbiţi spre casă, iar eu mă bucur că se mai risipeşte monotonia zilei de vară.

Norii se apropie devenind tot mai mari şi mai negri. Fulgerele, urmate de tunete, se rostogolesc ameninţător spre pământ despicând văzduhul. Vântul îşi adunase parcă toate puterile spre a învinge încremenirea cerului, norii se îngrămădesc spre orăşelul meu, puţinii pomi sădiţi cândva în spaţiul pe care orăşenii îl numesc verde, îşi frâng neputincioşi crengile. Nu, nu e o ploaie liniştită, e o furtună înspăimântătoare, nimic nu se mai vede prin şuvoaiele de apă ce curg din cerul furios. Şi uite, bătrânul nostru salcâm, sădit cu mulţi ani în urmă, se clătină speriat sub rafalele de vânt şi de ploaie, iar în locul străzii a apărut un râu învolburat. O teamă groaznică mă cuprinde, însă se risipeşte imediat. Fulgerele se văd tot mai departe, tunetele se aud tot mai slab, iar soarele îmi trimite un zâmbet din înalta sa împărăţie.

...de ADINA ELENA CHIRCEA