Gheorghe Ciobanu - un artist naiv

Câţi dintre dumneavoastră ştiaţi că Bălţaţi ascunde unul dintre cei mai mari pictori populari contemporani? Eu recunosc că nu ştiam... Îi mulţumesc lui Adrian Bănuţă pentru descoperirea frumoasă şi vă invit să citiţi autobiografia artistului de pictură naivă, despre care se scrie în Formula AS:

... în tablourile lui Gheorghe Ciobanu se rânduiesc ca nişte mărgăritare pe-un fir de aţă, povesti pierdute ale satului românesc: toamne cu roade uriaşe, ierni troienind căscioare cu pridvor şi biserici albastre, primăveri cu pomi înfloriţi precum horbotele scrobite şi veri cu holde de aur şi oameni la secerat. Totul este privit de sus. Satul pare el însuşi o planetă rotundă, pe care pictorul aşează vâlcele, ogoare, uliţe şerpuite, mărginite de garduri de şipci, biserici, case, acareturi, animalele şi oameni, un paradis suspendat, zugrăvit în culori explozive.

Îndrăgostit iremediabil de locul său rupt din rai, pictorul imprimă pe pânza pentru eternitate, o lume pe cale de asfinţire şi o rânduială ce stă să piară, dar care în tablourile sale pulsează încă de viaţă şi optimism. Culorile se transformă în sunete. Parcă auzi copacii foşnind, păsările ciripind, albinele zumzăind, animalele zbierând şi vecinii strigându-se peste gard, simţi mirosul ierbii cosite, al holdei încinse de soare şi parfumul zarzărilor înfloriţi. Şi ce bine face o asemenea imagine într-o cameră de bloc din Bucureşti! Imediat îţi schimbă angoasele pe o poftă nebună de viaţă.

"Sunt ţăran ca şi părinţii mei, deşi am vrut să fiu şi altceva, şi o bună bucată de vreme am rătăcit prin lume de colo-colo, dar m-am trezit la vreme şi mi-am dat seama că nu-i de mine altă viaţă. Şi m-am întors acasă, în Moldova, în Bălţaţii mei de obârşie, un sat cu oameni cinstiţi şi vrednici, unde îmi e sălaşul pentru vecie şi trăiesc cu mult drag. Am crescut într-un univers plin de candoare, împărţit, deopotrivă, între drag de viaţă şi drag de muncă, între trudă şi sărbătoare, într-o vieţuire sănătoasă şi după regulile date de Dumnezeu. Acum, satul a mai pierdut din pitorescul de altădată, din spiritul lui colectiv, oamenii şi-au mai pierdut modestia şi simplitatea, în încercarea de a se "moderniza". Dar, în mare, lucrurile au rămas în rostul lor, şi legătura cu pământul e încă puternică. Cât priveşte pasiunea pictatului, eu de mic copil am avut talent la zmângălit, cu creionul ori cărbunele pe foi de hârtie, ori la cioplit diverse lucruşoare din lemn. Am făcut multe, multe schiţe, dar pentru culori n-aveam bani, iar când găseam la vreo bibliotecă şcolară un album de pictură, îmi lasă gura apă, vorba aceea, după frumoasele flori ale lui Luchian, sau după floarea-soarelui cea fără de seamăn a lui Van Gogh, ori după carele cu boi ale lui Grigorescu... Doar că tata nici că voia să audă de un liceu de artă - cum să fie zugrav un copil de ţărani? - Aşa că m-a dat la o şcoală militară şi am plecat departe de satul meu.

Pe urmă, om cu scaun la cap, însurat şi la casa lui, ani de zile am stat printre străini, ba pentru copchii, că trebuiau să facă şcoală bună, ba pentru nevastă, că voia să trăiască la oraş, dar abia răbdam de dorul nemângâiat al satului meu, să-mi scot din ascunzătoare penelul şi să zugrăvesc tot ce-mi place, aşa cum ştiam: lumea închipuită în culori. Şi când am luat pensula în mână, apăi m-am ţinut de coada ei! N-am făcut studii de artă, am zugrăvit aşa cum o făceam în copilărie, fără să-mi însuşesc vreo tehnică anume ori să urmez vreunui alt deschizător de drumuri în pictura naivă, măcar că ştiu că au fost nume mari şi la noi, ca Niţă Nicodim, Ion Maric şi Aurora Nafornita. Dar atunci, pentru mine, amintirile din sat erau aşa de vii, în culori atât de puternice, încât simţeam că mă doare carnea de pe mine dacă nu le revedeam măcar pe pânza, dacă nu puteam merge prea des acasă la părinţi.

Şi aşa mi-am împânzit casa cu imagini cu satul meu, şi-apoi lumea care le-a văzut a zis că-s de expoziţie, iar prima a fost când trecusem cu puţin de treizeci de ani, la Casa Armatei din Ploieşti, în 1979. Imediat după 1989, mi-am dat demisia din armată, am părăsit fără nici un regret universul cazon şi, cu toate protestele soţiei, m-am întors în sat, mi-am făcut o căsuţă de lemn, mi-am întins pânzele şi borcanele cu vopseluri pe iarbă, în mijlocul ogrăzii, şi am pornit să pictez. Din când în când, fac expoziţii şi aici, şi în străinătate, deşi eu nu pentru asta pictez. Tablourile mele sunt în colecţii particulare din ţară şi multe dincolo de hotare. Am poate sute de tablouri, nu le-am numărat, sunt fericit când pictez şi când picturile mele plac oamenilor, când îi fac să se entuziasmeze că regăsesc în ele mici bucurii pierdute. Cum ar fi, de exemplu, să coseşti iarba vara, ori să culegi via, toamna. Să îngrijeşti animalele din şură, găinile din poiată, straturile de flori din grădină, să mergi la prăşit cu sapa în mână şi să fluieri, în liniştea amiezii, un cântec de dorul mândruţei tale. Lucruri simple, normale, care fac aşa de bine la suflet şi care se pierd.

Pictez de mai bine de treizeci de ani, şi din aceştia, primii cincisprezece, am pictat fără să vând un tablou. Familia şi prietenii mă lăsau să-mi urmez chemarea artistică, tratând-o mai mult ca pe o scrânteală, ca pe un moft.

Dar când, printr-o împrejurare norocoasă, am ieşit în expoziţii republicane şi internaţionale, la Saloanele şi Bienalele de artă naivă, de pictură, dar şi de sculptură (icoane), mi-am dat seama că pictura mea face ceva parale, după cum scriau criticii. Şi, puţin câte puţin, s-a aflat de mine şi în ţară, şi în străinătate, mai ales după un moment foarte special, când un ambasador mi-a vizitat expoziţia, mi-a cumpărat două tablouri (la un preţ care m-a lăsat mut, că n-avusesem până atunci niciodată atâţia bani în buzunar) şi m-a invitat să lucrez trei luni de zile, sponsorizat de Banca Austriei. Am mai fost apoi chemat la expoziţii în Elveţia, Franţa, Spania, Germania, şi am vândut tablouri chiar şi în Statele Unite şi Australia. După fiecare succes m-am întors înapoi la mine în sat, am dat jumătate din bani săracilor, aşa cum fac de fiecare dată când câştig ceva din arta mea. De restul, am cumpărat vopseluri, apoi am intrat în "pătrăţica mea" şi am reînceput să lucrez, negândindu-mă la câştig, ci doar la bucuria trudei mele. Dacă n-am alte invitaţii, mă duc cu tablourile mele şi pe la târgurile de prin sate, şi mai vând şi pe acolo. La 63 de ani, cu mica mea pensie de fost maistru militar şi cu ce câştig pe tablouri, mă descurc, mulţumesc lui Dumnezeu.

Nici nu pun mare preţ pe un "standard" de viaţă ridicat, pe protocol, ci îmi place să trăiesc simplu şi sunt împăcat cu mine şi cu Dumnezeu. Iar când oamenii-mi spun, cei apropiaţi mai ales: "Băi, Ciobane, tabloul tău mă hodineşte când mă uit la el!". Sau: "E miraculos cât de bine mă simt în faţa picturii tale!", îmi dau seama că plata mea cea mai mare e că fac bucurie oamenilor. Şi că, mai mult, sunt copii în sat care sunt interesaţi de ceea ce fac, vin şi mă urmăresc la lucru şi îi învăţ şi pe ei să picteze.

Viziunea asupra satului şi naturii văzute ca un cosmos rotund, asta mă deosebeşte, se pare, de ceilalţi pictori naivi, câţi mai sunt ei. Aceste universuri ale satului le închid în modele rotunde, sferice, anume pentru a se vedea, progresiv, detaliile, de la cocoşul care cântă dimineaţa, până la zorile trandafirii care se ridică deasupra vâlcelelor din marginea satului şi dezgolesc turla ascuţită a bisericii. Toate se văd, toate sunt înlănţuite, toate compun imagini complete. Prin concentrarea mea asupra detaliului vreau să arăt perfecţiunea lucrului lui Dumnezeu, frumuseţea şi poezia Creaţiei Sale.

Lumea este frumoasă aşa cum a făcut-o El, iar nu cu pete, haşuri, simboluri, cum e figurată de unele viziuni moderne, cu interpretări care mie îmi sunt străine, căci nu le înţeleg şi mi se pare că nici n-a trecut Dumnezeu pe acolo. Poate carele mele cu fân, pline de îndrăgostiţi, ori caii înaripaţi care zboară cu oameni despuiaţi, aşa cum i-a făcut Dumnezeu, au o oarecare nuanţă de fantastic, dar şi de erotism năstruşnic, pentru că ritualul iubirii, magia, fac şi ele parte din viaţa satului. Dar mai presus de toate, pentru mine, "vioara întâi" a picturii mele o reprezintă armonia culorilor. Ele fac să vibreze personajele mele, să freamăte de viaţă.

Atâta frumuseţe a pus Dumnezeu în lumea aceasta, anume pentru bucuria oamenilor, încât n-ar trebui să existe pe lume oameni trişti, îngrijoraţi şi răi. Sigur, viaţa are barierele şi încercările ei, dar trebuie să ne facem timp şi să deschidem ochii larg, ca să conştientizăm frumuseţea lumii, perfecţiunea creaţiei Divine. "Bucuraţi-vă! Iubiţi-vă!" - ne-a învăţat Iisus Hristos, dar mulţi dintre noi trăim plini de furie şi de ură. Ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi! Eu, când stau în genunchi şi pictez, mă rog la Dumnezeu să-mi dea şi mie puţină frumuseţe să pun în tablourile mele, din cea multă pe care el a pus-o în creaţia Sa. Iar când începe să se lege tabloul, să apară de sub pensulă, atunci simt o bucurie şi o plinătate care mă vindecă de toate relele şi mă face fericit. Şi ştiu că toate acestea sunt de la Dumnezeu!"

Sursa: siteul artistului